Am început aici o serie de “pastile” care descriu etapele doliului relaţional, văzute din perspectiva cea mai demoralizantă, a cuiva (fie el bărbat sau femeie) care a aflat de ruperea relaţiei pe neaşteptate, din iniţiativa celuilalt partener de cuplu.
Poate unii dintre cititori se vor întreba: oare nu se mai încheie odată seria asta de etape? Răspunsul este: ba da, se încheie, dar nu încă. Etapele prezentate, precum şi cele care urmează, se pot suprapune, inversa, unele se pot repeta, iar durata întregului proces poate dura chiar ani, în cazul în care urmează după ruperea unei relaţii solide şi de lungă durata. Poate însă ar fi de subliniat că, deşi timpul este un factor care nu poate fi eliminat, contează în mare măsură şi ce face acela care parcurge aceste etape pentru a le traversa cu succes şi – la sfărşitul lor – a se regăsi ca o persoană întreagă, echilbrată şi fără răni interioare, care – deşi par acoperite – să continue să îi otrăvească existenţa. A lăsa ca aceste etape să treacă în mod pasiv echivalează cu vindecarea rănilor unui câine care a fost lovit de o maşină: se vindecă, dar cu un picior mai scurt şi va schiopăta toată viaţa. Pentru a îşi recăpăta complet mobilitatea, ar trebui ca un veterinar să îi puna piciorul în atele. Cam aşa e şi cu cel părăsit: ca să îi fie bine la sfârşit (iar acest lucru este foarte posibil, deşi nu pare în momentul separării), este nevoie ca acesta să facă activ unele lucuri pentru sine pe tot parcursul procesului. A aştepta ca acestea să se întâmple de la sine, în timp, sau să vină din acţiunile altora, nu poate conduce decât la o vindecare amputată, care va umbri restul existenţei. Sunt destui cei care reuşesc să traverseze singuri şi cu succes aceste etape, dar – dacă pare prea greu – există oricând posibilitatea de a apela la suportul unui psihoterapeut.
Etapa a 5-a – Vinovăţia şi frica
Revenind la etapele doliului relaţional, în anterioara “pastilă” ne-am oprit la sfârşitul etapei de furie şi ură. Cel părăsit a avut deja două perioade de tumult emoţional, cea de negare şi cea de ură. Privind în urmă, devine evident că dorinţele şi emoţiile legate de aceste etape sunt complet opuse: ba relaţia a fost glorificată şi cel rămas nu îşi putea imagina supravieţuirea în afara ei, ba a fost văzută ca cel mai rău lucru care i s-a întâmplat în viaţă. Această contradicţie (numită în psihologie disonanţă cognitivă) are un rol de dezechilibrare a persoanei care o trăieşte. In plus, cam în aceeaşi perioadă apare şi conştientizarea faptului că a trecut un timp de la destrămarea relaţiei şi persoana începe să accepte faptul că nu prea mai există cale de întoarcere; pe cale de consecinţă că va trebui să înceapă să îşi organizeze existenţa independent, că nu se mai află într-o perioadă de tranziţie, ci în ceea ce ar trebui să se numească “viaţa de acum înainte”. Pentru că e prima dată când chiar reflectează serios la asta, apare o stare foarte explicabilă: frica de nou (toţi am încercat-o în oarecare măsură când ni s-a schimbat viaţa: la schimbarea şcolii, la primul job, la primul copil … şi exemplele pot continua). Această frică este însă mai acută pentru persoana care este în doliu relaţional: odată pentru că schimbarea nu este rezultatul propriei deciziii şi apoi pentru că persoana este deja fragilizată de suferinţa din etapele anterioare. Frica – venită pe fondul reducerii puternice a stimei de sine asociată ruperii oricărei relaţii – se amplifică, apar gânduri redundante de tip “eu nu pot …”, “eu nu sunt …”. Acestea, la rândul lor, aduc după sine îndoielile cu privire la ce a făcut să dispară situaţia anterioară (adică relaţia) care pare acum, privind retroactiv, ca o perioadă de stabilitate şi certitudini (acea relaţie care iniţial fusese ideală, apoi oribilă, acum pare solidă chiar dacă nu perfectă … cum a fost în realitate nici nu mai contează acum). Drept care persoana părăsită nu doar că se teme să privească înainte, dar şi începe să se întrebe dacă nu cumva ar fi putut proceda altfel, la un moment de timp sau altul, pentru a conserva relaţia şi astfel a nu fi nevoită să gestioneze ceea ce are în faţă. Aceasta este etapa numită “vinovăţie şi frică” şi poate dura de la câteva săptămâni la câteva luni; în plus, poate reveni episodic în viitor, în asociere cu nevoia de a lua decizii în condiţii de incertitudine accentuată.
Ce să faci în etapa de vinovăţie şi frică:
- Să nu uiţi că este doar o etapă şi că starea ta se va mai schimba în timp.
- Să priveşti la tine ca istoric de viaţă, din copilărie şi până în prezent, să cauţi acele momente când ai mai fost confruntat cu situaţii dificile şi ai reuşit să le traversezi cu succes.
- Să vezi cât de multe lucruri ai realizat chiar în etapele “negre” ale doliului relaţional.
- Când îţi apar în minte gânduri de tip “eu nu …” să le completezi cu “eu nu ÎNCĂ“, pentru a nu fixa autoevaluările negative.
- Să încerci să faci şi ceea crezi că nu poţi, spunându-ţi că măcar vei încerca şi vei căpăta experienţă din asta. Vei fi mirat câte vor şi reuşi.
Ce să nu faci în etapa de vinovăţie şi frică:
- Să nu te antrenezi în relaţii de cuplu noi, lipsite de satisfacţie, doar pentru că ai pe moment convingerea că nu eşti suficient de bun pentru ceva de calitate.
- Să nu ocoleşti oportunităţile legate de job, de prieteni, de viaţă socială. In această etapă o să constaţi că cei din jur te văd “mai bine” (mai arătos, mai deştept, mai competent, mai amuzant) decât te vezi tu însuţi şi aceasta poate fi un suport şi un mod de a îţi supune părerea proastă despre tine la proba realităţii.
- Să nu transmiţi spaima ta copilului; lumea lui şi aşa fragilizată nu trebui să fie invadată de spaima ta, care pentru copil se va amplifica.
- Să nu zăboveşti prea mult asupra vinovătiei retroactive: nu poţi evita complet aceste gânduri, dar dacă te cufunzi în ele vei lungi etapa. Orice metodă de distragere e bună.
- Să nu decizi, pe baza vinovăţiei, că de acum încolo te vei comporta complet opus faţă de cum ai fost. Fiecare om este perfectibil, însă acum nu este momentul să te negi pe tine însuţi; dimpotrivă, trebuie să îţi foloseşti la maxim atuurile proprii (şi fiecare le ale pe ale sale).
Pe cine să păstrezi aproape:
- Pe toţi cei care cred în tine, chiar atunci când tu nu mai crezi.
- Pe toţi cei care se oferă să te sprijine în ceea ce doreşti să întreprinzi: fie că pot să îţi spună cum sa te descurci cu nişte proceduri, fie că te pot învăţa ceva nou, fie că vor fi în echipă cu tine la un sport sau că îti vor lua copilul de la şcoală cât mergi tu la un curs de limbi străine.
- Persoanele optimiste şi cu simţ al umorului, care te pot scoate, fie şi pentru scurt timp, din cercul gândurilor negative.
Pe cine să eviţi:
- Persoanele cu o părere proastă despre ele însele, care o vor întări şi pe a ta pentru a nu se mai simţi singure în propria devalorizare.
- Persoanele critice, care îţi vor accentua nereuşitele.
- Persoanele care sunt negativiste prin propria natură.
- Persoanele care îţi repetă cu obstinaţie că singura soluţie pentru tine este să găseşti pe cineva care “să aibă grija de tine”.
Pe parcursul acestei etape, care este şi ea un alt tip de suferinţă, se vor întâmpla însă şi avansări personale. In etapa de furie probabil ai strâns deja unele idei despre cum ai vrea sa fii şi ce viaţă ţi-ai dori să ai. Cea mai bună cale de a depăşi vinovăţia şi frica este de a începe să pui în practică măcar o parte din aceste idei; fiecare mic succes te va duce mai aproape de sfârşitul etapei.
Mai mult decât atât, această etapă are un element pozitiv: cel părăsit începe să îşi asume responsabilităţi pentru viaţa proprie şi nu mai aşteaptă ca vindecarea să vină din exterior, de la altcineva. Chiar dacă are impresia că nu poate, deja a realizat ceva: îşi dă seama că – oricât de înfricoşător ar fi – ceea ce e de făcut va trebui să facă el însuşi. Iar pe măsură ce aceste lucruri făcute (la nivel obiectiv dar şi subiectiv, respectiv cum se vede persoana pe sine şi în raport cu ceilalţi şi cu lumea) se acumulează, şi această etapă se apropie de sfârşit. Nu este insă ultima din procesul doliului relaţional …
