Uneori, în viaţă, lucrurile nu se întȃmplă aşa cum ne-am aşteptat. Acest lucru este valabil în toate ariile vieţii, inclusiv în ceea ce priveşte relaţia de cuplu. Din motive foarte variate, ce ţin de specificul cuplului, unul sau altul (sau ambii) dintre parteneri decid să se despartă.
Dintre posibilele evenimente neplăcute din viaţă, divorţul este considerat al treilea factor stresor major, după pierderea unui copil şi văduvie. Asta înseamnă că, oricȃt de multă străduinţă spre un divorţ colaborativ ar exista, cei doi parteneri vor fi afectaţi în extrem de mare măsura. Iar dacă divorţul este conflictual, nivelul de nefericire creşte dramatic.
Pe de altă parte, dacă cei care divorţează au şi unul sau mai mulţi copii, indiferent de vȃrsta acestora, este de ştiut că şi aceştia sunt extrem de puternic impactaţi de divorţul părinţilor,.
Despre aceste situaţii doresc să vorbesc acum, aducȃndu-vă aminte că în cazul copiilor structurile cognitive de adult nu sunt încă dezvoltate, deci capacitatea acestora de a face faţă schimbărilor majore din viaţa lor este mult mai redusă.
O primă situaţie este aceea cȃnd copii sunt foarte mici atunci cȃnd are loc divorţul. Loviţi de propria nefericire, de multe ori părinţii nu mai ţin cont de prezenţa copilului în momentul certurilor, pornind pe ideea că „oricum e mic, nu ştie”. Asta înseamnă că fie copilul, chiar sugar, e expus direct la tensiunile cuplului, fie aude certurile din camera alăturată. Dar nu e vorba de faptul că „nu ştie”: copilul realizează că ceva nu este în regulă, este sensibil la tensiunea părinţilor, de multe ori unul dintre aceştia (de obicei mama) se retrage în camera copilului pentru a plȃnge, iar copilul nu înţelege despre ce e vorba şi – nu de puţine ori – concluzionează, la nivel inconştient, că ar fi el vinovat de ceea ce se petrece. Asta înseamnă că va creşte cu un complex de inferioritate, cu o imagine de sine negativă şi ne-explicată, îşi va pierde încrederea în sine şi de multe ori va duce problemele maritale în cadrul propriului cuplu.
Dacă ulterior, după divorţul care s-a petrecut la doar cȃteva luni de viaţă, mama va începe să îi repete copilului cȃt de greu i-a fost să îl crească singură, eventual adăugȃnd că „tatăl tău ne-a lăsat”, vinovăţia copilului se accentuează, pentru că nu poate înţelege nici faptul că soţii s-au „lăsat” unul pe celălalt, nu au părăsit copilul, şi – în plus – se va vedea pe sine ca vinovat pentru greutăţile mamei. Atenţie, nu spun că unei mame singure nu îi este greu, dar nu ar trebui ca acest lucru să fie reproşat copilului, pentru că acesta nu a ales el să îşi împovăreze mama. Aducerea pe lume a copilului a fost opţiunea de viaţă a părinţilor, iar copilul ar trebui să fie asigurat că este preţios şi că, indiferent de situaţie, părinţii vor rămȃne dedicaţi copilului, mai de aproape sau mai de la distanţă.
Un alt caz este cel în care divorţul are loc în perioada cȃnd copilul este ceva mai mare. Din păcate, de multe ori unul sau ambii părinţi îl desemnează pe copil drept confident. Fie că este vorba de părintele care „a fost părăsit”, care îi povestește copilului, de multe ori cu amănunte care sunt peste puterea lui de înţelegere, ce lovituri primeşte de la celălalt, fie că e vorba de cel care a decis despărţirea, care vine să se justifice la copil, aruncând un potop de critici în capul celuilalt părinte. Aşa se ajunge la situaţia cȃnd copii care nu au ajuns măcar în etapa adolescenţei să afle detalii despre infidelităţile unuia din soţi, poate chiar li se arată mesaje compromiţătoare. Cum sexualitatea nu e încă dezvoltată, copilul nu poate înţelege acest lucru şi îl interpretează într-un mod simplist, de cele mai multe ori în sensul că el nu a fost suficient de bun, sau a reprezentat o piedică în calea armoniei familiei, sau că prezenţa lui a fost cea care l-a împins pe unul din părinţi să părăsească cuplul. Pe cale de consecinţă, fiind vinovat de separare, copilul este şi împovărat cu responsabilitatea de a avea grijă de „părintele-victimă”. Dacă se întȃmplă ca părintele care părăseşte cuplul să întemeieze o nouă familie cu cineva care are deja un copil, sau apar copii în noul cuplu, copilul din familia iniţială nu de puţine ori trage concluzia că ceea ce a căutat cel care a plecat este un nou copil, mai bun – şi iar se creează vinovăţie.
Dar nu doar „părintele-victimă” este cel care ajunge să se confeseze copilului; uneori şi cel care a decis părăsirea cuplului face acelaşi lucru, ca un fel de justificare, drept care copilul află din două părţi cȃt de „rău” este celălalt părinte.
Alteori unul din părinţi, cȃnd părăseşte cuplul, dispare complet, nu mai vrea să audă nici de copil, ba chiar nici nu îşi asumă partea de obligaţii financiare legale. Altă sursă de nemulţumire pentru părintele la care a rămas copilul, de multe ori rezolvată fie prin certuri, fie chiar prin apelul la justiţie. Şi iar copilul se învinovăţeşte şi se auto-diminuează în ochii proprii: nu vede asta ca pe o lipsă a părintelui dezinteresat ci se vede pe sine atȃt de rău, de lipsit de valoare, încȃt unul din părinţi nici măcar să îl susţină material nu mai doreşte.
Nu de puţine ori copilul ajunge un accesoriu în vendeta personală a unuia din părinţi, interzicȃndu-i-se complet accesul la celălalt părinte, ca răzbunare („ai plecat, îţi iau copilul”). Această interdicţie poate să fie făţişă („nu mai ai voie să vorbeşti cu celălalt”) fie copilul este ţinut complet separat de celălalt părinte fără vreo explicaţie, fie este manipulat pentru a respinge el însuşi contactul, deoarece i se prezintă ori riscul unor pericole ori ajunge să fie convins că a avea de-a face cu celălalt îl va răni profund pe părintele cu care a rămas şi de care copilul depinde în totalitate.
Alteori copilul îşi vede ambii părinţi după divorţ, ocazie cu care e folosit, de unul sau de ambii, ca „spion” în „tabăra adversă”. Copilul începe să se simtă valorizat nu pentru sine ci pentru faptul că poate aduce informaţii, iar uneori este folosit chiar pentru a-l manevra pe fostul partener pentru a face ceva anume; alt rol ingrat pentru copil, care este folosit pentru a obţine mai mulţi bani, sau anumite servicii, şi aşa mai departe.
Mai există şi un alt caz, extrem de neplăcut şi acesta pentru copil. Părinţii decid să divorţeze, copilul află despre asta din discuţii care sunt „la vedere”, dar nu află ce se va întȃmpla cu el însuşi: cu care părinte va rămȃne, cum vor fi aranjamentele care îl privesc, dacă va fi susţinut, cu alte cuvinte se află în situaţia unui obiect care este mutat dintr-o parte în alta fără a avea ceva de spus.
Să mai menţionăm aici şi situaţia în care sunt mai mulţi copii, care eventual sunt „împărţiţi” de părinţi, fie după vȃrstă fie după sex, şi eventual ajung fie să se înstrăineze fie chiar să fie „acaparaţi” în două tabere diferite, în funcţie de părintele cu care au rămas.
Oare de ce procedează astfel părinţii în divorţ? De cele mai multe ori o fac pentru că ei înşişi sunt extrem de loviţi şi nu mai pot să vadă lucrurile limpede. Mai ales în cazul persoanelor a căror mȃndrie a fost rănită, şi care cu greu se confesează altor adulţi, copilul rămȃne cam singura sursă de suport şi, în durerea lor, părinţii uită de fragilitatea psihicului încă în formare.
Rezultatele acestor comportamente parentale se văd uneori imediat ce au început conflictele: copii încep să plȃngă mai uşor, să aibă coşmaruri, să aibă rezultate mai slabe la şcoală sau chiar să devină agresivi. Pentru alţii procesul este mai mult la nivel interior, iar rezultatele se văd fie ceva mai tȃrziu, fie aparent nu există urme, dar dezvoltarea lor echilibrată psihologic nu mai are loc iar complexele le vor duce cu ei în viaţa de adult. Astfel de copii au dificultăţi de adaptare socială, dezvoltă anxietate, perfecţionism, uneori depresie, sau dimpotrivă, capătă comportamente antisociale.
Ce ar avea de făcut părinţii aflaţi în divorţ pentru a preveni acest lucru? Să înteleagă că separarea şi neînțelegerile sunt ale lor şi nu ale copilului, şi că şi dacă nu mai sunt soţi ei rămȃn părinţi. Să îi comunice, împreună, copilului că au decis să se despartă, dar că asta nu le afectează dragostea pentru copil, şi să îl reasigure repetat de faptul că separarea nu este din vina copilului şi că cei doi continuă să îl iubească în aceeaşi măsură. Să îi comunice copilului aranjamentele la care s-au gȃndit, iar dacă este destul de mare să îi ceară părerea. Să stabilească un program echilibrat de vizite şi timp petrecut cu celălalt părinte şi să nu critice în faţa copilului comportamentul celuilalt. Să nu încerce să concureze pentru dragostea copilului, iar dacă au diferenţe de opinie legate de ce face copilul cȃnd petrece timp cu celălalt părinte să le rezolve în discuţii între adulţi.
Din păcate rareori se petrece acest lucru, şi poate tocmai de aceea consilierea psihologică este un lucru extrem de bun pentru cuplurile cu copii care trec prin separare. Contrar opiniei generale, terapia de cuplu nu are mereu scopul de a reconcilia părţile. Uneori, după un număr de şedinţe de terapie de cuplu cei doi chiar descoperă că nu mai au nimic în comun, dar – dacă fac separarea colaborativ, cu suportul unui terapeut – pot găsi o cale prin care să se rănească unul pe altul mai puţin în proces şi mai ales pot găsi soluţii pentru a asigura o coparentalitate echilibrată post-divorţ. Nu de alta dar asta ar fi în avantajul copiilor cuplului care nu ar trebui să sufere alături de părinţi ca urmare a disoluţiei cuplului.
Din păcate nu toate cuplurile în separare recurg la ajutor specializat; dar şi aşa, părţile dureroase sunt de împărtăşit cu membri din familia de origine sau cu prieteni adulţi, nu cu copii, nu de alta dar şi pentru copii există suficiente schimbări dramatice, cărora sunt mult mai puţin pregătiţi să le facă faţă, pentru că psihicul lor este încă în formare. In consecinţă părintele ar trebui să fie un sprijin pentru copil în procesul de adaptare la schimbare, şi nu invers, respectiv cu nici un preţ nu ar trebui să fie folosit fie pe post de „cârjă” sau de subiect de şantaj.
