Iată-mă la a şasea “pastilă” din seria celor dedicate doliului relational (începută aici). Aşa că voi renunţa la introducere şi voi intra direct în subiect:
Etapa a 6-a : Deprimarea
Deprimarea (numită de unii autori Disperare) se manifestă printr-o tristeţe accentuată, o lipsă de dorinţă de a mai face ceva, de a mai lupta în vreun fel, dar şi prin incapacitatea persoanei de a se mai bucura de ceea ce îi oferă viata. Nu e o depresie “ca la carte”, dar nici departe nu este. Şi mai ales, oarecum inexplicabil, se instalează destul de brusc şi nu prea are cauze aparente, iar cei din jurul persoanei care traversează procesul se întreabă “ce-ţi veni, aşa, din senin?” Ba de multe ori chiar şi persoana în cauză se întreabă asta…
De fapt există un număr de cauze, care toate ţin de natura umană şi de procesul doliului relațional:
- Persoana în cauză a trecut printr-un număr de etape, apăsătoare, traumatice şi unele destul de lungi – procesul poate să fi durat luni, sau chiar mai mult de un an în anumite situații. Deja psihicul a acumulat suficientă oboseală încât să intre într-o stare de refuz al stimulilor; din acest punct de vedere deprimarea este un semnal (obiectiv) al nevoii de odihnă emoţională.
- Multe din etapele anterioare au fost caracterizate prin tumult al sentimentelor, printr-o exaltare ieşită din comun. Durerea a fost extrem de accentuată, dar şi momentele de satisfacţie au fost trăite la o intensitate extremă. Pe măsură însă ce se revine la o emoţionalitate ce ţine de normal, satisfacţiile sunt resimțite ceva mai discret, nu mai au aceeaşi intensitate şi – din punct de vedere subiectiv – acest lucru este interpretat ca o lipsă, ca o aplatizare, ceea ce întăreşte senzaţia de tristeţe.
- In natura umană este să creadă că odată ce o persoană depune eforturi, se străduieşte cu un scop, odată atins acel scop va primi o gratificaţie – un premiu, o stare de bine, o realizare oarecare. Dar iată că persoana îndoliată, care s-a zbătut luni sau ani pentru a traversa perioada dureroasă, pentru a-şi reconstrui viaţa … pare că nu primeşte nimic. Subiectiv acest lucru este demoralizant. In realitate “premiul” persoanei este chiar drumul parcurs, depăşirea (aproape în totalitate) a situaţiei dificile (şi sunt destui cei care se împotmolesc în etapele anterioare), însă la final nu sunt focuri de artificii sau un podium ci doar … o viaţă bună în limitele normalităţii. Pe fundalul oboselii, aşteptarea neîmplinită a unei “comori” la capătul drumului acentuează starea de pasivitate şi deprimare.
- A trecut suficient timp de la ruperea relaţiei încât separarea să devină reală şi la nivel subiectiv: obiectiv e aşa de multă vreme, iar persoana s-a adaptat în ce priveşte toate chestiunile practice, dar subiectiv abia acum se instalează certitudinea faptului că nu mai este drum de întors – iar această înţelegere profundă aduce cu ea o durere similară cu a unui deces.
Toate cele de mai sus explică de ce mai este o etapă de parcurs pentru a ajunge la capătul doliului relaţional. Cât de lungă şi cât de puternic va fi resimţiţă această etapă depinde de la caz la caz. Tot ce pot spune este că o persoană care a reuşit să traverseze cu succes etapele anterioare mai are nevoie doar de puţin efort pentru a ieşi la lumină.
Ce să faci în etapa de deprimare:
- Sa nu uiţi că e doar o etapă şi că şi aceasta are un sfârşit.
- Să mulţumeşti celor ce ţi-au fost aproape pe parcursul procesului: nici pentru ei nu a fost uşor, dar nu te-au părăsit – e momentul să observi câţi oameni speciali ai in jurul tău.
- Să te odihneşti psihic cât mai mult: somn, muzică de relaxare, meditaţie – orice îti foloseşte.
- Să îţi faci un ritual de mici plăceri cotidiene, “răsfăţuri” pe care cu siguranţă le meriţi.
- Să petreci cât mai mult timp în aer liber şi să mănânci echilibrat.
Ce să nu faci în etapa de deprimare:
- Să nu renunţi la idealurile şi planurile tale pentru că pe moment ţi se par în zadar.
- Să nu te auto-diagnostichezi cu depresie irecuperabilă.
- Să te fereşti să revizitezi anterioarele stadii ale doliului relaţional; drumul tău este înainte şi nu înapoi.
- Să încerci să nu reverşi tristeţea ta asupra copilului/copiilor – ei deja au pierdut un părinte, nu îi lăsa să se teamă că îl pierd si pe celălalt.
Pe cine să păstrezi în jurul tău:
- Pe cei care înţeleg că şi aceasta este o etapă normală şi îţi oferă suport tăcut, dar prezent.
- Pe cei care îţi pot schimba dispoziția tristă cu o glumă sau te pot distrage prin antrenarea în alte activităţi.
Pe cine să eviţi în etapa de deprimare:
- Pe cei care te critică sau îţi spun că s-au săturat de toanele tale – e drept că procesul a fost lung, dar este procesul tău şi îl vei parcurge în ritmul tău.
- Pe cei care consideră că au ei o “soluţie minune” şi tu ar trebui să procedezi musai aşa.
- Pe cei care îţi recomandă să iei antidepresive ca să “scapi”. Antidepresivele se recomandă doar de către un psihiatru şi după un consult amănunţit; în anumite cazuri sunt necesare, dar asta doar un medic o poate recomanda şi nu un “prieten” care de fapt şi-a epuizat rezervele de empatie.
