După mulţi ani, Romȃnia s-a aflat din nou pe podium-ul Eurovision. Şi nu cu o piesă oarecare ci cu una care adresează poate cea mai răspȃndită problemă cu care se confruntă generaţia tȃnără: anxietatea.
Recunosc că am privit la piesa asta cu un amestec de „piele de găină” şi lacrimi de emoţie în ochi. Nu cred că se putea pune mai bine în cuvinte/muzică/imagini această „fantomă”.
Fantomă pe care o vedem cu toţii, iar eu în două ipostaze: în sala de curs, cȃnd privesc oameni care nu au curajul să-şi spună opinia sau să răspundă la o întrebare (deşi ştiu răspunsul corect) şi în cabinet, unde văd spaima inclusiv în mȃini tremurânde sau lacrimi. Sau aud poveştile celor care au renunţat la un examen pentru că era vorba de o probă orală, sau care simt că nu pot face faţă unei prezentări publice, sau care se tem de orice apariție într-un mediu social necunoscut sau de interacţiuni cu oameni noi, pentru că … îşi imaginează că nu vor fi la înălțime.
Nu, nu a greşit de loc Alexandra cȃnd a vorbit despre tăierea respiraţiei, şi nici cȃnd a portretizat fantoma care manevrează cu lanțuri groase o persoană anxioasa, ca pe o marionetă. Exact aşa se şi întȃmplă, iar această „stăpână” fantomatică loveşte extrem de adȃnc. Mulţi tineri (de ambele sexe) sunt extrem de inhibaţi de prezenţa „fantomei”, nu-şi pot aduna curajul de a se exprima, de a deveni cine pot fi, pentru că îi limitează anxietatea.
Cum au ajuns acolo? Poate că atunci cȃnd erau copii li s-a tot repetat că „cel mai important e să nu te faci de ruşine”, în loc de a fi încurajaţi să încerce, să experimenteze şi să înveţe din greşelile proprii. Poate că au venit din familii în care să fii foarte bun era singurul etalon acceptabil, şi au ajuns să creadă că orice greşeală le-ar fi fatală. Poate au avut educatori care au atacat orice greşeală cu o ironie mușcătoare. Poate că au avut eşecuri şi nu a existat un adult care să îi încurajeze. Poate că pur şi simplu au fost expuşi prea timpuriu la modele social media extrem de restrictive şi la ideea nerostită că „nu eşti perfect, nu ai voie să exiști”. Oricum, perpetuarea anxietăţii s-a făcut prin renunțare, retragere.
De fapt ce se întȃmplă cu persoanele anxioase ? În faţa unei situaţii cu potenţial anxiogen, ele îşi imaginează cel mai rău rezultat, şi îl trăiesc intern ca şi cȃnd ar fi realitate, Cum creierul uman are dificultăţi de a deosebi imaginaţia de realitate, trăirea interioară este atȃt de traumatică încȃt persoane renunţă să mai aibă şi experienţa reală. Persoana merge mai departe cu amintirea acestui eşec imaginat, nu testează realitatea pentru a vedea dacă lucrurile s-ar fi întȃmplat chiar aşa cum i le reprezenta „fantoma”, aşa că data viitoare va evita din nou, tot pe baza unei imagini rele artificial create de anxietate.
Revenind la piesa Alexandrei Căpitănescu, aceasta merge mai departe: oferă şi soluţia, deşi nu este una uşoară. E vorba de confruntarea temerilor, de lupta directă cu anxietatea, de a o privi în ochi şi de a-i spune: „nu vreau să mă definesc prin temerile mele”. Şi dacă solista a parcurs o parte din acest drum tȃrȃndu-se, chiar aşa se şi întȃmplă – uneori este extrem de greu să faci faţă fricilor interioare, senzației de inadecvare, imaginilor catastrofice pe care le creează anxietatea.
Dar pȃnă la urmă aceasta este soluţia: confruntarea cu propriile spaime, cu proprii demoni, cu propriile fantome. Unele poveşti, din diferite culturi, spun asta în mod metaforic: dacă afli numele demonului, atunci acesta îşi pierde puterea asupra ta. A numi o frică, a o descrie clar, face exact asta – separă mental persoana de anxietate. Permite să confrunţi fantoma. Şi odată ce o confrunţi, vei izbuti să o alungi, mai devreme sau mai tȃrziu.
Cȃnd spun că piesa Alexandrei Căpitănescu a fost o metaforă extrem de plastică, mai văd şi altceva: costumul artistei. Unul cu un amestec de „dinţi şi gheare” şi de expunere – acel amalgam de vulnerabilitate şi platoșă pe care îl au persoanele anxioase. Că e vorba de supraconcentrarea pe „muşchii de sală” ai tinerilor sau de o grijă excesivă pentru o „armură” de fard extrem de sofisticat şi de precis aplicat asociat cu ţinute care uneori par prea provocatoare la tinerele fete – toate acestea fac parte din modurile inconştiente de apărare de temeri – prin a se concentra extrem pe o aparenţă de invulnerabilitate care să ascundă fricile.
Cred că prezenţa asta pe scena Eurovision a făcut minuni pentru conştientizarea acestei plăgi a zilelor noastre, mult mai răspȃndită decȃt vor oamenii să lase să se vadă: anxietatea. Alexandra a prins într-o singură metaforă şi strigătul de ajutor dar şi soluţia. Îţi mulţumesc Alexandra, şi ţie şi celorlalţi tineri minunați din trupa ta, dar şi întregii echipe care te-a susţinut să exprimi atȃt de sincer ceva ce mulţi oameni preferă să ocolească, sau să ignore.
